Liverpool FC

Începutul

Liverpool Football Club, pe scurt Liverpool FC, este un club de fotbal din Liverpool, Anglia, care evoluează în Premier League.Terenul propriu al clubului este stadionul Anfield, cu o capacitate de 54.074 de locuri, aflat la aproape trei mile de centrul orașului Liverpool. Clubul a fost fondat la 15 martie 1892 de către John Houlding, proprietarul lui Anfield. Houlding a decis formarea propriei echipe după ce Everton părăsise Anfield în urma unei dispute asupra închirierii. Numele original avea să fie Everton F.C., dar a fost schimbat în Liverpool F.C. (după ce F.A. a refuzat recunoașterea echipei sub numele precizat inițial).Clubul a fost implicat în două dintre cele mai mari tragedii din fotbalul european — la Heysel în 1985 și Hillsborough în 1989. După Heysel, cluburilor engleze le-a fost interzisă participarea în competițiile europene pentru o perioadă de cinci ani, șase în cazul lui Liverpool.

Nașterea

Liverpool F.C. a fost fondat de către John Houlding în 1892, fiind ales la Liga de Fotbal, alături de Woolwich Arsenal doi ani mai târziu. Clubul a fost fondat după ce Everton F.C. a părăsit Stadionul Anfield în urma unei dispute cu proprietarul terenului, mutându-se în Goodison Park, nu departe de fosta locație. Liverpool rămâne la Anfield până în prezent, devenind o forță în topul echipelor engleze.

Primele succese

În 1901, internaționalul scoțian Alex Raisbeck devine primul căpitan al lui Liverpool care câștigă Football League Championship, iar Liverpool reușește această performanță încă o dată în 1906 În 1914, Liverpool își face pentru prima oară apariția în finala FA Cup, însă pierde în fața lui Burnley. În 1922, și încă o dată în 1923, condusă de fundașul englez Ephraim Longworth, Liverpool câștigă liga. În sezonul 1946-1947, primul după Al Doilea Război Mondial, Liverpool surprinde înregistrând un nou succes. Avea să urmeze peste un deceniu de mediocritate.

Revoluția lui Bill Shankly

Bill Shankly devine managerul lui Liverpool în 1959, iar în următorii cincisprezece ani avea să transforme echipa într-una dintre cele mai puternice din Europa. În al treilea sezon ca manager, câștigă campionatul Diviziei Secunde și promovează în elita engleză, unde activează din acel an. În 1964, Liverpool câștigă liga engleză. Nu reușește să apere acest trofeu sezonul următor, însă compensația provine din primul succes înregistrat vreodată în Cupa FA. Un an mai târziu, Liverpool recâștigă campionatul. În acel moment, Shankly era privit drept unul dintre cei mai buni manageri din lume, iar echipa sa deținea unii dintre cei mai mari jucători din Anglia - Roger Hunt, Ian St John și Ron Yeats sunt doar unii dintre aceștia. Liverpool face primul mare impact în mediul european în 1973, printr-un triumf în Cupa UEFA, fără a ignora competiția internă. Câștigă din nou Cupa FA un an mai târziu, însă Shankly uimește lumea fotbalistică la puțin timp după aceasta anunțându-și retragerea. Jucătorii și fanii clubului au încercat să-l convingă să continue, iar muncitorii unei fabrici chiar au amenințat că vor intra în grevă. Shankly a ignorat aceste doleanțe și se alătură fanilor ca spectator, predând sarcinile manageriale lui Bob Paisley.

Bob Paisley: Cea mai glorioasă perioadă

Bob Paisley a fost managerul lui Liverpool F.C din 1974 până în 1983, iar în cursul acestor nouă ani a devenit unul dintre cei mai mari manageri care au activat vreodată la un club englez. A câștigat un total de 21 trofee, inclusiv trei cupe europene și trei titluri de campioană consecutive, sfârșindu-și cariera cu o dublă: campionatul și Cupa Ligii. Sub conducerea lui Paisley, o nouă eră a vedetelor a început. Dintre acestea îi amintim pe Graeme Souness, Ian Rush și Alan Hansen. În acea perioadă, Liverpool devenise clubul englez cel mai în vogă.

Joe Fagan: Concis, dar glorios

Antrenorul veteran Joe Fagan ajunge în poziția de manager după retragerea lui Paisley, iar în primul său sezon la cârmă face din Liverpool primul club englez care câștigă trei trofee importante în același an - titlul ligii, Cupa Ligii și Cupa Campionilor Europeni. Al doilea sezon ca manager avea să fie ultimul pentru Fagan, având un final traumatic. Pierzând în fața rivalilor de la Everton FC în cursa pentru titlul ligii, Fagan decide să se retragă în glorie, cu o victorie în Cupa Campionilor Europeni. The Reds înregistrează un sezon fără trofee, cum rareori se mai întâmplase, pierzând în finala Cupei Campionilor cu scorul de 1-0 în fața lui Juventus la stadionul Heysel din Bruxelles. Însă dezamăgirea înfrângerii a fost irelevantă, pentru că 39 de spectatori, dintre care aproape toți fani ai lui Juventus, sunt striviți în timpul unor altercații în tribune înainte de începerea partidei. Mai târziu, unii fani ai lui Liverpool sunt condamnați pentru acuzații de omucidere legate de această tragedie. Consecința a fost o eliminare timp de cinci ani a tuturor cluburilor englezești din fotbalul european, iar Liverpool cu un an mai mult decât toate celelalte.

Kenny Dalglish: Mai multă glorie

Fagan predă frâul atacantului Kenny Dalglish, care se afirmase drept un jucător de talie mondială, vrând acum să se afirme și în postura de manager. Primul sezon la conducere nu ar fi putut fi unul mai bun decât atât, The Reds învingând competitorii Everton, West Ham United și Manchester United în câștigarea ligii. Îi învinge pe vecinii de la Everton cu scorul de 3-1 în finala F.A Cup și devine a treia echipă din secolul XX care realizează dubla: liga și cupa engleză. Sezonul 1986-1987 a fost unul fără trofee, cum echipa condusă de Dalglish a terminat pe poziția a doua, în spatele lui Everton, și a pierdut finala Cupei Ligii în fața lui Arsenal. Existau temeri că zilele de glorie ale lui Liverpool sunt pe sfârșite, când atacantul Ian Rush a fost vândut lui Juventus pentru £3.2 milioane, însă succesorul său, John Aldridge, în valoare de £750,000 a închis gura criticilor clasându-se pe primul loc în topul golgheterilor în sezonul 1987-1988, ajutându-i pe the Reds la un nou succes în campionat - de această dată obținut cu doar 2 înfrângeri în întreg sezonul. Noua extremă John Barnes a primit distincția de Jucătorul Anului. Partea negativă a acestui sezon a fost o înfrângere șoc cu scorul de 1-0 în fața lui Wimbledon în finala Cupei FA. Până în acel moment, Liverpool era una dintre cele mai puternice echipe din Anglia de peste 20 de ani. Wimbledon, însă, promovase în Prima Divizie de doar două sezoane.

Sfârșitul gloriei

Era de aur a clubului din Liverpool avea să se sfârșească cu tragedia de pe Heysel Stadium, în finala Ligii Campionilor. Înaintea startului partidei împotriva celor de la Juventus, un accident în tribune omoară 39 de fani, majoritatea italieni. Însă Liverpool pierde meciul pe teren, fiind sancționată de asemenea cu 6 ani de suspendare din orice competiție europeană, cu un an mai mult decât restul echipelor englezești. În sezonul 1988-1989, Liverpool pierde cel mai strâns campionat din istoria Angliei, în fața Arsenalului, câștigătoarea fiind aflată în ultimul minut al ultimului meci, diferența făcând-o un singur gol.În perioada 1990-1999, echipa câștigă mai multe cupe și campionate, însă fără mare succes în competițiile europene.

Începutul aniilor 2000

Abia în sezonul 2001, Liverpool reușește tripla, cupă, campionatul, dar și cupa UEFA. Venirea lui Rafael Benitez la cârma echipei revitalizează gruparea și reușește încă un triumf european, UEFA Champions League în sezonul 2004-2005, după o victorie la penalty-uri în finala contra A.C. Milan. În 2006, doi oameni de afaceri americani, Tom Hicks și George Gillett, cumpără clubul Liverpool pentru 218.9 milioane de lire sterline. Mare parte din bani însă au fost folosiți să acopere datoriile imense pe care clubul le-a adunat de-a lungul anilor. În 2007 ajung din nou în finala Champions League, la fel ca în 2005, împotriva lui AC Milan. Pierd însă, 2-1. Urmează o perioadă grea pentru Liverpool, terminând pe locurile 7-8 în fiecare sezon, fără succes în cupă sau competiții europene. În 2010, clubul este vândut lui John W. Henry, patronul Boston Red Sox, din cauza datoriilor extreme

La un pas de titlu

Liverpool are cel mai bun start de sezon din istorie în Premier League, după ce a obținut maximum de puncte în primele șase etape, astfel că fanii de pe Anfield au toate motivele să viseze cu ochii deschiși la primul titlu după o așteptare de aproape trei decenii. Sub comanda lui Jurgen Klopp, „cormoranii” arată mult mai puternici și transmit mai multă siguranță decât au avut în 2009 trupa lui Rafa Benitez sau în 2014 cea condusă de Brendan Rodgers. În ambele situații, Liverpool a fost atât de aproape să atingă cerul, dar a terminat de fiecare dată în urma rivalelor din Manchester, United și City. Iar dacă se poate vorbi de cea mai frumoasă și mai bună echipă care nu a cucerit titlul în Premier League, atunci majoritatea gândurilor se îndreaptă spre Liverpool din sezonul 2008-2009. Gruparea de pe Merseyside era în plin apogeu în Europa, după ce câștigase trofeul Champions League în 2005, în urma finalei nebune de la Istanbul, și mai jucase o finală, în 2007, pierdută tot în fața lui AC Milan, iar în 2008, fusese scoasă în penultimul act de Chelsea, după prelungiri. La fel cum se întâmplă și acum, Liverpool nu avea niciun complex în fata vreunei echipe de pe Bătrânul Continent: era într-o perioada în care îi invingea pe toți granzii Europei: Milan, Juventus, Manchester United, Arsenal, Chelsea, Real Madrid și Barcelona lui Ronaldinho. Dar ceea ce lipsea clubului era un titlu de campioana pe care nu îl mai câștigase din 1990. Iar în stagiunea 2008-2009, „cormoranii” au fost cel mai aproape de atingerea acestui vis. Rafa Benitez nu a făcut vreun transfer de marca in pre-sezon, doar Albert Riera, adus de la Espanyol pentru opt milioane de lire sterline, și Robbie Keane fiind singurele achiziții notabile, dar irlandezul cumpărat pentru 19 milioane de lire de la Tottenham a fost vândut înapoi la Spurs in februarie 2009 cu șapte milioane mai puțin. Totodată, Liverpool s-a despărțit de John Arne Riise, plecat la Roma după șapte ani pe Anfield, de Harry Kewell, plecat liber la Galatasaray, de Steve Finnan, inclus în transferul lui Riera de la Espanyol, și de Peter Crouch, vândut pentru 11 milioane de lire fostului sau club, Portsmouth. În sezonul precedent, gruparea de pe Anfield terminase doar pe locul patru în Premier League, la 11 puncte în urma campioanei Man. United, astfel ca dorinta de revanșa era imensa. Iar Rafa Benitez construise o echipa solida, cu relații de joc foarte bine cristalizat. In poarta era Pepe Reina, flancurile erau acoperite de Alvaro Arbeloa și Fabio Aurelio, iar în centrul apărării, alături de Jamie Carragher, au jucat, prin rotație, Martin Skrtel, Daniel Agger și veteranul Sami Hyypia. În centrul liniei mediane, se găsea cel mai solid cuplu de mijlocași din acea perioada, Javier Mascherano – Xabi Alonso. Parteneriatul lor extraordinar i-a oferit libertate deplina capitanului Steven Gerard, care a fost golgheterul sezonului, cu 24 de reușite, dintre care 16 în campionat. Stevie G. a colaborat telepatic cu Fernando Torres, care venea dupa un prim sezon magnific pe Anfield, încheiat cu 33 de goluri, dintre care 24 în Premier League. În flancul drept, titular indiscutabil era olandezul Dirk Kuyt, în timp ce rolul de extremă stânga a fost acoperit fie de Yossi Benayoun, de Albert Riera sau de Ryan Babel. Cu această trupă, Liverpool a pornit fabulos, având cel mai bun start de stagiune în Premier League, cu opt victorii, printre care 2-1 cu Manchester United, 2-0 în derby-ul cu Everton chiar pe Goodison Park și 1-0 cu Chelsea chiar la Londra, și două remize în primele zece runde. Liverpool devenea, astfel, prima echipă care câștigă pe Stamford Bridge în campionat din 2004 încoace grație unui gol înscris de Xabi Alonso în minutul 10, dar o săptămână mai târziu, la o nouă vizită în capitala Angliei, suferea primul eșec al sezonului, 1-2 cu Tottenham. Gruparea de pe Merseyside nu a acuzat, însă, șocul și a răspuns prin două succese la zero cu West Bromwich Albion și Bolton. Deși a terminat anul 2008 pe prima poziție, iar tradiția spune că liderul de Crăciun ia și titlul, Liverpool a început să acuze o subțirime la nivelul băncii de rezerve, spre deosebire de rivalii de la United, unde Sir Alex Ferguson îl avea pe Dimitar Berbatov drept asul din mânecă, în timp ce Rafa Benitez nu putea pune aceeași bază în jucători precum David N’Gog, Andriy Voronin, Nabil El Zhar sau Lucas Leiva, aflat la începutul aventurii în Anglia și care era departe de mijlocașul influent din următorul deceniu. În plus, Fernando Torres nu a jucat decât în 24 din cele 38 de meciuri ale stagiunii, absența lui atârnând greu în condițiile în care Liverpool a câștigat, cu două excepții, toate jocurile în care El Nino sau Gerrard au înscris. Astfel, „cormoranii” au pierdut numeroase puncte în urma unor remize neașteptate, majoritatea chiar acasă, împotriva unor echipe modeste, precum Fulham, West Ham, Hull City, Stoke și Wigan. Pe 28 februarie 2009, Liverpool a suferit al doilea și, totodată, ultimul eșec al sezonului, 0-2 la Middlesbrough, dar peste numai două etape, a urmat capodopera anului, meciul definitoriu al acelei generații. Pe Old Trafford, „cormoranii” au oferit o reprezentație de gală, impunându-se cu 4-1 în fața lui Manchester United, care la acea oră era campioana Europei, în urma golurilor înscrise de Torres, Gerrard, Fabio Aurelio și Andrea Dossena. Putea fi momentul de turnură al stagiunii întrucât „diavolii roșii” au pierdut și următorul meci, 0-2 cu Fulham pe Craven Cottage, iar Liverpool s-a impus la Sunderland cu 2-0 prin reușitele lui N’Gog și Benayoun. Dar United a întors destinul în favoarea sa pe 5 aprilie într-o partidă electrizantă cu Aston Villa, decisă în Fergie Time, acea perioadă de timp din prelungirile prelungirilor anunțate de arbitru în care „diavolii” au obținut de atâtea ori punct sau puncte. Gruparea de pe Old Trafford a revenit de la 1-2 și s-a impus cu 3-2 după ce Cristiano Ronaldo a egalat în minutul 81, iar Federico Macheda a adus victoria în ultimele clipe cu un șut de senzație. Pana la finalul sezonului, ambele echipe au câștigat șapte din ultimele opt jocuri, fiecare remizând cu Arsenal, astfel ca Manchester United s-a încoronat din nou campioana, iar Liverpool a terminat la patru puncte distanta, deși a avut cel mai bun atac, cu 77 de goluri înscrise, și cele mai puține înfrângeri, doar doua, însă cele 11 egaluri au costat-o scump. „Cormoranii” au oferit, însă, fanilor un an de neuitat nu doar pentru parcursul din Premier League, dar și prin prestațiile din Champions League, unde au spulberat-o pe Real Madrid cu 5-0 la general în optimi, iar în sferturi, au pierdut în fața lui Chelsea la capătul unei duble nebune. Pentru al cincilea sezon consecutiv, cele două cluburi s-au înfruntat în elita continentală, iar londonezii au avut câștig de cauză, la fel ca și în urmă cu un an. După ce „albaștrii” s-au impus pe Anfield cu 3-1, a urmat un 4-4 de poveste pe Stamford Bridge, în care Liverpool a sperat în calificare până spre final, conducând cu 4-3 în urma golurilor înscrise de Fabio Aurelio, Xabi Alonso, Lucas Leiva și Dirk Kuyt. Rămâne de văzut dacă trupa lui Jurgen Klopp va reuși să rupă blestemul sezonul acesta și să aducă un titlu așteptat de 29 de ani pe Anfield. Dar la fel ca și în 2009 sau în 2014, și acesta se anunță un sezon memorabil pentru „cormorani”.

"Regele" lui Liverpool

Aşa cum Manchester United a avut doi jucători supranumiţi „The King”, scoţianul Denis Law şi francezul Eric Cantona, la fel, rivala „diavolilor roşii”, Liverpool, îl recunoaşte drept Rege pe un alt highlander, Kenny Dalglish. Numai că el a avut ceva de muncit pentru a se încorona monarh pe Anfield. Născut pe 4 martie 1951 la Glasgow, Kenneth Mathieson Dalglish a susţinut o probă de joc la Liverpool când avea 15 ani, dar nu l-a impresionat suficient pe managerul de atunci al „cormoranilor”, Bill Shankly, astfel că a trebuit să se întoarcă acasă. Peste câţiva ani, Shankly avea să regrete teribil acea decizie, ordonând o anchetă internă pentru stabilirea vinovaţilor privind ratarea transferului lui Dalglish, refuzând, pur şi simplu, să creadă că a fost greşeala lui! La fel ca şi tatăl său, Kenny a fost un suporter înfocat al lui Glasgow Rangers, dar destinul a făcut ca el să devină o figură emblematică pentru marea rivală, Celtic. La un an după ce a fost refuzat de Liverpool, Dalglish a primit o vizită neaşteptată acasă din partea lui Sean Fallon, secundul legendarului manager al lui Celtic, Jock Stein. Era în mai 1967, când Fallon s-a oprit la casa familiei lui Kenny în drumul spre mare, unde urma să-şi aniverseze ziua nunţii alături de soţie şi de cei trei copii. Secundul lui Celtic le-a spus că nu va zăbovi prea mult, dar a revenit la maşină abia după trei ore cu semnătura lui Dalglish! A fost, totuşi, un moment când toată înţelegerea putea să cadă, când mama lui Kenny l-a invitat pe Fallon să viziteze întreaga casă. „M-am panicat! Toţi pereţii camerei mele erau plini cu postere şi fotografii ale jucătorilor lui Rangers, iar secundul lui Celtic urma să vadă acest lucru! Am reuşit să le dau jos aproape pe toate până când a ajuns acolo!”, a povestit amuzat Dalglish mai târziu despre acel episod. Aproape că nu a mai contat deloc acest amănunt pentru că Fallon îl „furase” pe Dalglish de la rivala Rangers. Iar Kenny avea să răsplătească această încredere cu vârf şi îndesat. A debutat în prima echipă în 1968 într-un meci din Cupa Ligii Scoţiei cu Hamilton Academical, dar a trebuit să aştepte trei ani până când va înscrie primul său gol pentru Celtic, în august 1971, din penalty într-un derby Old Firm, câştigat cu 2-0 chiar în faţa echipei sale de suflet, Rangers. Şi asta la doar şapte luni după ce a fost la un pas de tragedie: Dalglish a fost în tribune la tragedia de pe Ibrox Park la un alt derby Rangers – Celtic, pe 2 ianuarie 1971, când 66 de fani ai gazdelor au fost ucişi într-o îmbulzeală produsă la ieşirea din stadion. Din 1971, Kenny Dalglish a devenit un jucător de bază al lui Celtic, marcând 23 de goluri în 49 de apariţii în toate competiţiile şi cucerind eventul campionat-cupă. În stagiunea următoare, a fost golgeterul catolicilor, cu 41 de reuşite, iar din 1975 a devenit căpitanul echipei. În total, Dalglish a înscris 167 de goluri în 320 de meciuri în toate competiţiile pentru Celtic şi a câştigat de patru ori titlul de campion, patru Cupe ale Scoţiei şi o Cupă a Ligii. Tot în perioada în care juca pentru „The Hoops”, Dalglish a debutat pentru echipa naţională pe 10 noiembrie 1971 într-un meci cu Belgia, câştigat cu 1-0 în preliminariile EURO 1972. Primul gol în tricoul Scoţiei l-a marcat peste un an, pe 15 noiembrie 1972, în victoria cu 2-0 în faţa Danemarcei din calificările pentru Cupa Mondială din 1974. Scoţienii au ajuns la turneul final din Germania, unde au părăsit competiţia după faza grupelor, deşi nu au pierdut niciun meci. Dalglish a mai jucat la Cupa Mondială din 1978, când a înscris împotriva Olandei într-un succes de răsunet al Scoţiei cu 3-2, şi 1982, unde a punctat în faţa Noii Zeelande, însă mereu naţionala sa nu a putut trece de grupe. El a fost inclus iniţial şi în lotul pentru turneul final din 1986, însă nu a mai ajuns în Mexic din cauza unei accidentări. Kenny Dalglish a rămas în memoria fanilor scoţieni şi pentru cele două goluri marcate împotriva rivalei tradiţionale, Anglia. În 1976, a înscris reuşita decisivă într-un succes memorabil obţinut pe Hampden Park, după ce i-a trecut mingea printre picioare portarului Ray Clemence, iar un an mai târziu a marcat şi pe Wembley în victoria cu 2-1 a Scoţiei. Dalglish a rămas până în prezent recordmanul de selecţii în naţionala scoţiană, cu 102 prezenţe, şi de goluri înscrise, 30, performanţă pe care o împarte cu Denis Law. Pe 10 august 1977, Kenny Dalglish a fost cumpărat de Liverpool pentru 440 de mii de lire sterline, o sumă record pentru un transfer realizat între cluburi din Marea Britanie. El a fost adus de managerul Bob Paisley, succesorul lui Bill Shankly, tocmai pentru a-l face uitat pe Kevin Keegan, vândut la Hamburg. Kenny nu doar că va face lejer acest lucru, dar îşi va pune amprenta într-o manieră unică asupra grupării de pe Anfield, fiind comparat cu miticul rege Midas, a cărui atingere transforma totul în aur. La trei zile după ce a semnat cu Liverpool, Dalglish a preluat tricoul magic cu numărul 7, ce îi aparţinea lui Keegan, şi a debutat în Supercupa Angliei împotriva lui Manchester United. Peste o săptămână, pe 20 august, marca în prima sa partidă în campionat, pe terenul lui Middlesbrough, iar trei zile mai târziu îşi deschidea seria golurilor pe Anfield într-un duel cu Newcastle United. Primul sezon a fost de vis: a înscris 31 de goluri în 62 de meciuri, printre care unul în Supercupa Europei, câştigată cu scorul de 7-1 la general în faţa lui Hamburg, dar şi reuşita decisivă din finala Cupei Campionilor Europeni, câştigată cu 1-0 în faţa lui FC Bruges pe Wembley! Atât de iubit a fost Dalglish de suporterii lui Celtic încât aceştia nu au privit deloc cu ochi buni plecarea idolului lor la Liverpool şi mulţi dintre ei l-au huduit în august 1978, când a revenit pe Celtic Park pentru a juca într-un meci omagial pentru managerul Jock Stein. În al doilea său sezon pe Merseyside, Dalglish a marcat 21 de goluri în campionatul Angliei, ceea ce avea să devină un record personal, şi a fost desemnat Jucătorul Anului de Asociaţia Jurnaliştilor Sportivi, iar Liverpool a cucerit primul său titlu cu el pe teren. Mai mult, din 1978 până în ediţia 1980-1981, Kenny a fost prezent în toate partidele jucate de Liverpool în liga engleză! „Dintre toţi jucătorii alături de care am jucat sau pe care i-am antrenat în peste patru decenii, el este cel mai talentat”, a declarat managerul Bob Paisley despre Dalglish, care a devenit în 1983 primul jucător din istoria fotbalului britanic care ajunge la 100 de goluri pentru o singură echipă. În acelaşi an, a fost votat din nou Jucătorul Anului de presa de specialitate din Anglia, iar sezonul 1983-1984 avea să fie cel mai bogat din punct de vedere al trofeelor cucerite: campionatul, Cupa Ligii şi Cupa Campionilor Europeni, câştigată la penalty-uri în faţa Romei. În total, Kenny Dalglish a obţinut cu Liverpool şase titluri, o Cupă a Angliei, patru Cupe ale Ligii, trei Cupe ale Campionilor şi o Supercupă a Europei. În 1985, după tragedia de pe Heysel, managerul lui Liverpool, Joe Fagan, a demisionat, iar Kenny Dalglish a devenit antrenor-jucător al „cormoranilor”. Cum toate cluburile engleze erau suspendate din competiţiile europene, Dalglish a câştigat în stagiunea 1985-1986 trofeele interne, titlul, cupa şi supercupa. Era primul event din istoria lui Liverpool, realizat cu un manager debutant de doar 35 de ani! Dalglish a continuat să şi joace, chiar dacă a făcut-o din ce în ce mai rar, până în 1990, când a disputat ultimul său meci oficial. King Kenny a fost parcă urmărit de mari dezastre în fotbal. După drama de pe Ibrox Park din 1971, el a mai trăit tragedia de pe Heysel, unde 39 de spectatori au fost ucişi înaintea finalei Cupei Campionilor de la Bruxelles cu Juventus, dar şi dezastrul de pe Hillsborough din 1989, soldat cu moartea a 96 de fani ai lui Liverpool. Dalglish a oferit un suport necondiţionat familiilor victimelor de la Sheffield şi a asistat la majoritatea funeraliilor, participând până la patru înmormântări pe zi. Mai mult, el a fost un membru activ al campaniei „Justice for 96”. Ca antrenor al lui Liverpool, Dalglish a cucerit de trei ori titlul şi două Cupe ale Angliei, dar nu şi-a putut conduce echipa şi în Europa, iar în februarie 1991, a plecat de la Liverpool la Blackburn Rovers, pe care a promovat-o imediat în prima divizie. În 1995, a dat marea lovitură, cucerind titlul în Premier League, primul pentru club după o aşteptare de 80 de ani! Imediat, după acest succes major, a fost numit director sportiv la Blackburn, dar a demisionat la sfârşitul următorului sezon. Ajuns la Newcastle United în 1997, Dalglish a reuşit o clasare pe locul secund în Premier League, apoi a dus echipa în finala Cupei Angliei din 1998, pierdută în faţa lui Arsenal, însă a fost demis de patronul Freddy Shepherd în urma unui sezon ratat în campionat. În februarie 2000, Dalglish a devenit managerul lui Celtic Glasgow, cu care a cucerit o Cupă a Ligii Scoţiei, dar la scurt timp după acest triumf a părăsit clubul. În 2009, King Kenny a revenit la Liverpool din rolul de ambasador al grupării de pe Anfield, iar în 2011 a fost numit manager după demiterea lui Roy Hodgson. El a reuşit să cucerească o Cupă a Ligii în 2012, an în care a mai pierdut finala Cupei Angliei, dar aceste rezultate nu l-au ajutat să continue pe banca lui Liverpool. Totuşi, a rămas în cadrul clubului cu titlul onorific de director non-executiv, iar pentru toate realizările sale, Kenny Dalglish a fost votat în 2006 de fanii „cormoranilor” cel mai bun jucător din istoria lui Liverpool. În plus, cititorii revistei FourFourTwo l-au desemnat în 2009 drept cel mai mare atacant din istoria fotbalului britanic.

"Capitanul" lui Liverpool

Steven George Gerrard OIP (născut la 30 mai 1980 în Whiston, Merseyside) este un jucător englez de fotbal retras din activitate, actual antrenor al echipei de fotbal Rangers. Este un mijlocaș versatil, cunoscut pentru șuturile sale de la distanță și pentru pasele reușite. Este numit un mijlocaș "din careu în careu", adică face ambele faze, deși el a fost deseori utilizat ca mijlocaș dreapta, sau ca al doilea vârf.[3] În timpul carierei sale, a câștigat premii precum „Cel mai bun tânăr jucător din Anglia”, „Cel mai bun jucător din Anglia”, „Cel mai bun mijlocaș european”, „Cel mai valoros jucător din Premier League” (de două ori), și „Cel mai valoros jucător din UEFA Champions League”. A fost desemnat „Membru al ordinului britanic” pentru contribuțiile sale fotbalistice în finala UEFA Champions League din 2005, și finala Cupei Angliei din 2006, când a fost esențial pentru revenirile echipei sale. A fost nominalizat de trei ori la categoria „Jucătorul anului” în 2005, 2006 și 2007. Pe 5 februarie 2008, a fost votat de către englezi, „Jucătorul englez al anului” pentru 2007. Steven George Gerrard și-a început cariera la echipa locală Whiston Juniors. A fost observat de scouterii lui Liverpool când avea doar 8 ani, și s-a alăturat școlii de fotbal a lui Liverpool în 1987. A jucat câteva meciuri, însă creșterea întârziată l-a restricționat la doar 20 de partide în perioada 14-16 ani. Când avea 14 ani, Gerrard a dat probe la câteva echipe, printre care rivala Manchester United. În autobiografia lui spunea că a făcut asta „doar ca să pună presiune pe Liverpool, pentru a-i oferi un contract”.[5] În acest timp, a suferit un accident cu o furcă de grădină ruginită, în care își putea pierde piciorul. Steven a semnat primul contract profesionist cu Liverpool pe 5 noiembrie 1997.[5] Era plătit cu 700 de lire pe săptămână. Steven Gerrard și-a făcut debutul pentru Liverpool pe 29 noiembrie 1998, într-un meci cu Blackburn Rovers, înlocuindu-l pe Vegard Heggem.Primul său meci ca titular a fost în Cupa UEFA împotriva lui Celta Vigo. În urma accidentării lui Jamie Redknapp, Gerrard avea să joace 13 meciuri pentru Liverpool în acel sezon. Sezonul 1999-2000 l-a văzut pe managerul Gerard Houllier folosindu-l pe Gerrard ca partenerul lui Jamie Redknapp în linia mediană. După ce a fost titular timp de șase meciuri, Gerrard a fost trecut pe banca de rezerve în derbiul local cu Everton. Steven l-a înlocuit pe Robbie Fowler în minutul 66, însă avea să primească primul cartonaș roșu al carierei, după un fault asupra lui Kevin Campbell în minutul 90. Mai târziu în acel sezon, avea să marcheze primul său gol, într-o victorie cu 4-1 în fața lui Sheffield Wednesday. Spatele său începea să îi cauzeze probleme. La acea vreme, mulți jurnaliști ziceau că fanii nu îl vor mai vedea pe Steven Gerrard refăcut complet. Însă managerul Gerard Houllier l-a dus la un specialist. După câteva vizite la celebrul consultant sportiv Muller-Wohlfarth, diagnosticul a fost că durerile lui Gerrard sunt un rezultat al creșterii accelerate, într-o perioadă scurtă de vreme.După tratament, el și Liverpool F.C. s-au asigurat că acele probleme nu vor reveni. Gerrard suferea atunci de probleme de creștere. I s-a spus că sunt necesare patru operații pentru această corectare. A fost trimis la un francez pentru tratament, de Gerard Houllier. A luptat din greu pentru a se recupera, și în curând, problemele de creștere au dispărut. S-a mai spus de asemenea că din cauza unei creșteri de șase centimetri în înălțime doar într-un an, corpul său a cauzat multe probleme. În tinerețe i s-a spus că va fi imposibil pentru el să joace două meciuri pe săptămână. Sezonul 2000-2001 i-a adus lui Gerrard primele sale trofee majore. A lăsat în spate problemele sale, și a jucat 50 de meciuri în prima echipă, marcând 10 goluri, iar Liverpool a câștigat Cupa Ligii și Cupa Angliei. În finala Cupei UEFA, în fața lui Alaves, Gerrard a marcat primul său gol important și Liverpool a câștigat cu 5-4. La finele sezonului, Gerrard a fost numit "Jucătorul tânăr al anului". În urma sezonului din 2001, Gerrard începea să-și crească influența la Liverpool, și problemele sale au dispărut. A avut un rol important în sezonul 2001-2002 când Liverpool a reușit să termine pe locul doi în Premier League, cu cele mai multe puncte din ultimul deceniu. În timpul acestui sezon, Houllier a suferit atacuri cardiace serioase, care au rezultat la o operație pe inimă. La acea vreme, Liverpool părea că redevine o forță în fotbalul din Anglia, însă boala lui Houllier a făcut ca echipa să regreseze. Performanțele echipei scădeau radical, și numai Gerrard și Michael Owen reușeau să câștige meciuri, având momente de inspirație. O perioadă, Gerrard a avut o formă scăzută, culminând cu schimbarea la pauză într-un meci de Champions League. După acel meci, Gerrard a fost subiectul lui Houllier de critică, antrenorul sugerând că acesta nu se mai concentrează la fotbal. Gerrard a menționat în autobiografia sa, că la sfârșitul mariajului părinților săi, și-a redirecționat atenția de la echipă. Gerrard și-a revenit repede din forma slabă, și a început din nou să se simtă influența sa în echipă. Sezonul a culminat cu o serie de performanțe pentru Gerrard, care a marcat primul gol din finala Cupei Ligii împotriva rivalilor Manchester United. La începutul sezonului din 2003, Gerrard a devenit liderul lui Liverpool de pe teren, și a fost numit căpitanul echipei, înlocuindu-l pe Sami Hyypiä. Houllier i-a dat responsabilitatea lui Gerrard în octombrie 2003, probabil sperând că îi va inspira pe coechipierii săi, să își îmbunătățească performanțele, dar de asemenea să-l forțeze să se disciplineze - o tactică ce aparent a funcționat, întrucât în tot sezonul a luat doar două cartonașe galbene. Pe atunci colegul său, Michael Owen, în autobiografia sa, a spus, că faptul că Gerrard a fost numit căpitan, „i-a fost luată presiunea de pe umeri”. Gerrard a semnat un contract pe patru ani, cu plata de 60.000 de lire pe săptămână. În timp ce Gerrard excela în postura de căpitan, echipa a continuat să evolueze slab, și sezonul 2003-2004 s-a încheiat fără trofee, și fără pic de optimism în privința viitorului lui Liverpool sub comanda lui Houllier. Pentru prima dată, era sugerată ideea ca Gerrard să părăsească Anfield-ul pentru a-și realiza potențialul. În acest sezon, Liverpool a reușit să ocupe un loc de Champions League în ultima etapă a campionatului. Oficialii lui Liverpool au decis că schimbarea lui Gerard Houllier este esențială. Acest lucru a condus la speculații cum că Gerrard ar dori să părăsească și el Anfield-ul, însă numirea lui Rafael Benitez l-a convins să rămână, să vadă ce poate aduce noul antrenor. Rămânând la Liverpool, era important atât pentru club, cât și pentru jucător să aibă un sezon bun. Însă, la începutul sezonului, Liverpool se zbătea cu noul antrenor. Liverpool a fost dezavantajată de vânzarea lui Michael Owen la Real Madrid, și o accidentare serioasă a lui Djibril Cissé. Accidentările severe au afectat și restul echipei, inclusiv pe Gerrard. O accidentare la picior în fața rivalilor de la Manchester United pe 20 septembrie 2004, a făcut ca Gerrard să fie în afara terenului până în noiembrie 2004. Până atunci, clubul era deja în panică în Premier League, iar rămânerea în Champions League era sub semnul întrebării. Liverpool trebuia ca în ultimul meci din grupă, să câștige la o diferență de două goluri, pentru a accede în optimile competiției. Gerrard a reușit să marcheze de la 25 de metri, în ultimele 5 minute împotriva grecilor de la Olympiacos Pireu, și a asigurat calificarea echipei. Rezultatul a fost cu atât mai impresionant, cu cât Liverpool era condusă la pauză cu 1-0. Liverpool se zbătea pentru goluri după plecarea lui Owen, și accidentarea lui Cissé. Însă au reușit o revenire dramatică, și au marcat de două ori, până ce Gerrard a asigurat calificarea mai departe. După meci, Gerrard a zis că a fost cel mai important, dacă nu cel mai bun gol pentru Liverpool până atunci. Acest rezultat a schimbat sezonul european al lui Liverpool, cormoranii reușind să iasă învingători din dublele manșe cu Bayer Leverkusen, Juventus Torino și Chelsea, iar Gerrard fiind un jucător cheie spre finala UEFA Champions League. Oricum, în același timp, clubul a continuat să se chinuie în campionat, terminând doar pe cinci în Premier League, la mai mult de 30 de puncte de liderul Chelsea. Liverpool a ajuns în finala Carling Cup, însă au fost învinși de Chelsea cu 3-2 după prelungiri. Gerrard din nefericire a marcat un autogol cu capul în timp ce Liverpool conducea, cu 10 minute înainte de final. Aceasta s-a dovedit una dintre cele mai slabe perioade de pe Anfield, și încă odată, speculațiile presei îl dădeau ca și plecat la finele sezonului. Liverpool a jucat împotriva lui AC Milan în finala UEFA Champions League din 2005. Meciul începuse prost, iar la pauză Liverpool era condusă cu 3-0. Se părea că AC Milan avea trofeul deja. Rafael Benitez făcuse o sumedenie de tactici la pauză, cea mai importantă fiind introducerea lui Dietmar Hamann în locul lui Steve Finnan, ce îi permitea lui Gerrard să avanseze. Schimbările au fost un succes, și Liverpool a reușit una dintre cele mai faimoase reveniri din istoria fotbalului. În doar șase minute din repriza a doua, Liverpool a marcat de trei ori, și a dus meciul la 3-3. Gerrard a dat drumul balului, după ce a marcat cu capul primul gol, din pasa lui John Arne Riise în minutul 54. După ce marcase, Gerrard le-a spus coechipierilor că încă mai au șanse să învingă. Două minute mai târziu, Vladimir Smicer a marcat golul doi al roșilor. Peste câteva momente, Gerrard a fost agățat în careu de către Gennaro Gattuso, și a obținut un penalti. Execuția lui Xabi Alonso a fost parată în primă fază, însă mingea a ricoșat la spaniol, și acesta nu a mai iertat. Nu au mai fost goluri în timpul meciului. Liverpool avea să câștige la lovituri de departajare. Steven Gerrard devenea astfel al doilea tânăr căpitan, care câștiga Liga Campionilor (după Didier Deschamps). Gerrard nu a executat niciun penalti, deoarece el era desemnat să îl bată pe al cincilea, dar polonezul Jerzy Dudek a parat lovitura lui Andrei Șevcenko. Golul lui Gerrard l-a făcut să fie unul dintre cei doi jucători care au marcat atât într-o finală de Cupa UEFA, cât și de Liga Campionilor. Gerrard a fost desemnat cel mai bun jucător din UEFA Champions League al sezonului 2004-2005. Era de asemenea în cursa pentru Balonul de Aur. Gerrard a fost desemnat a treia personalitate a sportului de către BBC, după Ellen MacArthur și Andrew Flintoff. A fost și al treilea la categoria Jucătorul anului în Europa. Sezonul 2005-2006 a fost probabil cel mai impresionant. A marcat 23 de goluri în 53 de meciuri. În aprilie, Gerrard a primit cea mai mare distincție personală până atunci, când a fost votat jucătorul anului în Anglia, devenind primul jucător al lui Liverpool care câștiga, după John Barnes în 1988. Singura gafă a sa a fost o pasă către propriul portar, interceptată de Thierry Henry, care a marcat golul prin care Arsenal învingea pe Highbury. Gerrard a reușit cu Liverpool să câștige Cupa Angliei. A marcat de două ori în finala împotriva lui West Ham United, astfel că Liverpool a reușit o egalare dramatică, ce a condus meciul spre prelungiri. Torpila de la 35 de metri, a fost desemnată drept cel mai frumos gol din istoria Cupei Angliei, și a fost numită, Golul sezonului al Omului Zilei. Gerrard a marcat și la lovituri de departajare. Golurile sale din finala din 2006, l-au facut pe Gerrard să fie singurul jucător care marchează în toate finalele în care un jucător englez poate participa. El a înscris în finalele: Cupei Angliei (2006 vs. West Ham United), Cupei Ligii Angliei (2003 vs. Manchester United), Cupei UEFA (2001 vs. Deportivo Alaves) și Ligii Campionilor (2005 vs. AC Milan) Liverpool a câștigat primul trofeu în 2006-2007, după ce a învins-o pe Chelsea cu 2-1 în Community Shield (Supercupa Angliei). Întrucât Gerrard a fost odihnit, Jamie Carragher a fost numit căpitan și a ridicat cupa; Gerrard l-a înlocuit pe Boudewjin Zenden după o oră de joc, așa că și-a mai adăugat o medalie la colecție. Liverpool a avut un sezon slab pe plan intern. Au terminat pe trei în Premier League, cu 21 de puncte în spatele lui Manchester United, la egalitate cu ocupanta locului patru, Arsenal. În Cupa Angliei, au fost învinți de către Arsenal în runda a treia. În Cupa Carling, au fost din nou eliminați de către Arsenal în sferturi. Gerrard a marcat în acel meci, dar nu a putut preveni o înfrângere usturătoare cu 6-3 chiar pe propriul teren. Liverpool s-a descurcat mai bine în Champions League. Au învins câștigătoarea și favorita la trofeu, FC Barcelona, și au jucat împotriva lui Chelsea în semifinale. În manșa secundă, Gerrard i-a pasat danezului Daniel Agger, care a egalat pentru Liverpool, iar la penaltiuri a izbutit să marcheze. Liverpool a înfruntat-o pe AC Milan în finală, însă nu a reușit să învingă, pierzând cu 2-1. În meciul de deschidere al noului sezon, în fața lui Aston Villa pe Villa Park, Steven Gerrard a asigurat lui Liverpool trei puncte valoroase, după ce a marcat dintr-o lovitură liberă de la 25 de metri în minutul 87, la doar două minute după ce Gareth Barry egalase pentru Villa dintr-un penalti. Victoria a fost prima din 2002 încoace, când Liverpool câștiga la deschiderea sezonului. În meciul cu Toulouse din preliminariile Champions League, Steven a fost înlocuit în minutul 65, din pricina unei posibile accidentări. Deși a fost confirmată accidentarea sa, Gerrard a insistat să joace împotriva lui Chelsea, patru zile mai târziu. Steven a jucat tot meciul, însă partida s-a terminat 1-1. Pe 28 octombrie 2007, Steven Gerrard a jucat cel de-al 400-lea meci pentru Liverpool, marcând în minutul șase, însă Arsenal a reușit să egaleze printr-un gol al lui Francesc Fabregas în minutul 78. Gerrard a fost ales de către fani, jucătorul meciului. Pe 28 noiembrie 2007, Liverpool a învins-o pe FC Porto cu 4-1 în Champions League, iar Gerrard a marcat în minutul 83 din penalti. În decembrie 2007, casa lui Steven a fost spartă de hoți, lucru care avea să amâne petrecerea de Crăciun a lui Liverpool la care englezul a venit deghizat într-un bătrân cu handicap locomotor. Gerrard a marcat în aproape fiecare meci de la începutul lui noiembrie, și marcând în Champions League împotriva lui Olympique Marseille, a devenit primul jucător al lui Liverpool de după John Aldridge din 1989, care a reușit să înscrie în șapte meciuri consecutiv. Pe 13 aprilie 2008, și-a făcut cea de-a 300-a aparitie în Premier League, împotriva lui Blackburn Rovers, și a sărbătorit această ocazie, deschizând scorul. Liverpool s-a clasat pe locul patru la finele sezonului, și a ajuns până în semifinalele Ligii Campionilor, fiind eliminată de Chelsea. Gerrard a încheiat sezonul cu 22 de goluri marcate, și a nominalizat la categoria "Jucătorul anului în Anglia", împreună cu colegul său Fernando Torres. A fost de asemenea selecționat în "Echipa anului" pentru al cincilea an consecutiv, și al șaselea în total. Speculațiile presei în privința viitorului lui Steven Gerrard au fost răspândite timp de două sezoane, el fiind dorit de Chelsea cu insistență. În timpul verii din 2004, a fost abordat de Chelsea, dar a ales să rămână la Liverpool. Este cunoscut faptul că era să semneze cu clubul londonez, dar a fost convins să rămână de către familie și prieteni, și simțind ca fiind un localnic, ar fi regretat faptul că joacă pentru un alt club, și nu pentru Liverpool. Venirea lui Rafa Benitez a contribuit decisiv la decizia sa. Imediat după finala din 2005, Gerrard a dat un pont presei, zicând: „Cum pot să plec după o noapte ca asta?”. Însă, în iulie, negocierile noului contract au fost întrerupte. Reporterii ziceau că Gerrard va părăsi pe Liverpool, și Chelsea iar a făcut o ofertă de 32 de milioane de lire sterline pentru jucător. În timpul acelui episod, Liverpool a insistat că vor ca Gerrard să rămână, însă pe 5 iulie, Gerrard a declarat public că vrea să plece. Spre încântarea fanilor lui Liverpool, Gerrard și-a schimat opinia în ziua următoare și și-a dedicat viitorul clubului. De asemenea și-a cerut scuze suporterilor și a insistat ca să nu fie clauze în noul contract, pe care ar urma să îl semneze. S-a oferit și să renunțe la banderola de căpitan, însă Rafa Benitez i-a zis că nu este necesar. Pe 8 iulie, Gerrard a semnat un contract pe patru ani cu Liverpool, împreună cu colegul său Jamie Carragher. În vara lui 2006, Gerrard a distrus orice speculatie, spunând public „Nu mă voi implica din nou în tot felul de speculații; Sunt fericit la Liverpool, și nu voi trece printr-o vară ca precedentele. Voi rămâne aici, până când cineva îmi spune că nu mă vrea.” Înaintea finalei Champions League din mai 2007, Gerrard negocia un nou contract cu Liverpool, zicând: „Nu am fost mai fericit niciodată. Aș dori ca acest contract să fie semnat... Dorim să păstrăm toți jucătorii mari aici, așa că este foarte important ca toate contractele să fie prelungite, așa fel încât ei să rămână pentru mult timp.” Pe 4 mai 2007, Gerrard încasa 120.000 de lire săptămânal, un contract ce îl ține la Liverpool până la finalul carierei, deși contractul era până în 2009. Acest contract îl făcea cel mai bine plătit jucător englez. Asta a fost confirmat pe 4 iulie 2007, când Gerrard și coechipierul Jamie Carragher au semnat înțelegeri, care îi legau de Liverpool până în iulie 2011.

You’ll never walk alone

When you walk thorugh a storm Hold your head up high… E 1940 si a trecut abia un an de cand a inceput al doilea razboi mondial, iar aproape toata Europa a cazut la picioarele germanilor. Toti ochii sunt pe Anglia, ultima tara care inca rezista si ce a mai ramas din Imperiul Britanic. In nord-vestul Angliei, intre raul Mersey si Marea Irlandei, orasul Liverpool e martor la cea mai mare distrugere din istoria sa. E al doilea cel mai bombardat oras dupa Londra. Dupa cativa ani, se inaugureaza si Canalul Manchester, ceea ce inseamna ca toate vasele vor merge catre cealalta metropola din nord. Jumatate din populatie se muta in Londra sau in Statele Unite. …At the end of the storm Is a golden sky… Dar sunt lucruri care TREBUIE sa se intample. In 1960, scotianul William Shankly, care avea 47 de ani, a venit sa antreneze echipa Liverpool FC, in liga secunda pe vremea aia. In luna iulie a aceluiasi ani, patru tineri isi schimba numele trupei din „Silver Beatles”, in „Beatles”. Pana in 1963, echipa lui Shankly ajungea din nou in prima liga, luptandu-se pentru titlu. La fel ca Beatles, Gerry and the Pacemakers erau o trupa din Liverpool. Dupa anii ’50 mai putini reusiti, echipa era din nou in top. Printre tribunele de pe Anfield se numara si The Spion Kop, un grup de 30.000 de suporteri care si-au ales numele dupa un deal din Africa de Sud unde mai multi locuitori din Liverpool si-au pierdut viata, intr-un accident aviatic. Pe vremea aia nu trebuia sa iti iei biletul de pe internet cu 6 luni inainte, ci trebuiau sa stea la cozile lungi de dinainte de meci. Ca sa nu se plictiseasca lumea, DJ-ul stadionului punea topurile vremii, insistand cu melodiile trupelor din Liverpool. Cei din Kop cantau cel mai tare celebrele melodii ascultate in puburile si barurile orasului. In acea luna friguroasa de noiembrie, toti fanii din Kop au inceput sa cante alaturi de Gerr Mardsen „You’ll never walk alone!”, cantecul care era pe locul 1 in top si pe care il modificase un pic fata de varianta originala din 1945. Incepand din ziua aceea, la inceputul si la sfarsitul fiecarui meci, fanii au cantat melodia celebra. In 1964 deveneau campioni ai Angliei. O data cu trofeele venite, fanii nu s-au mai oprit din cantat: victorie sau infrangere, acasa sau in deplasare, in Anglia sau in afara tarii, lumea incepea sa ii recunoasca. Echipele din lume s-au indragostit si l-au adoptat ca imn: Feyenoord, Twente si Cambuur din Olanda, Borrussia Dortmund, Mainz, Kaiserslautern, Borrussia Monchengladbach, St Pauli si Darmstadt din Germania, FC Tokyo din Japonia si, mai mult decat oricine, Celtic Glasgow. Poate ca e un cantec minunat pentru toata lumea, insa el are o valoare aparte pentru fanii lui Liverpool si folclorul local. Cuprinde tot ce s-a intamplat cu Liverpool in istoria de peste 120 de ani. Cel mai frumos moment si cel mai urat moment. 2005 si 1989. Istanbul si Hillsborough. Pe 15 aprilie 1989, 96 de fani ai lui Liverpool au fost sa isi sustina echipa favorita, alaturi de alte mii de fani, nu s-au mai intors acasa, dupa ce o tribuna s-a prabusit peste ei. Toata lumea a dat vina pe fani, insa locuitorii si suporterii n-au uitat niciodata ca vina a fost a autoritatilor. Finala dintre Liverpool si Everton din Cupa Angliei a pornit cu cei 90.000 de suporteri cantant You’ll Never Walk Alone. La fel s-a intamplat si la meciul din Cupa Campionilor dintre Real si Milan, cand italienii au cantat imnul lui Liverpool, imediat dupa momentul de reculegere. Pe 25 mai 2005, Liverpool era in finala Champions League. Milan conducea cu 3-0 la pauza si nimeni nu mai credea ca englezii mai pot reveni. Nimeni in afara de fanii lui Liverpool, care strigau din toti planii „You’ll never walk alone!” Liverpool a revenit in doar 10 minute si a castigat Cupa la penalty-uri. …Walk on, walk on With hope in your heart And you’ll never walk alone… Era o dupamiaza friguroasa din 1963 cand cel mai tare imn s-a nascut, cand povestea dintre oras si echipa a inceput. Daca crezi ca este vorba doar de un cantec celebru din anii ’60 pe care l-au ales complet intamplator, te inseli. You’ll never walk alone este un ritual de bucurie si tristete, de mandrie si umilinta. You’ll never walk alone este despre ce inseamna Liverpool FC.

Palmares

Premier League: 1900-01, 1905-06, 1921-22, 1922-23, 1946-47, 1963-64, 1965-66, 1972-73, 1975-76, 1976-77, 1978-79, 1979-80, 1981-82, 1982-83, 1983-84, 1985-86, 1987-88, 1989-90 Liverpool a castigat o serie fenomenala de 18 campionate la rand.Primul a campionat a fost castigat in 1900-1901 , in timp ce ultimul titlu a venit in 1989-1990 in ultimul sezon al lui Kenny "The King" Dalglish. UEFA Champions League: 1976-77, 1977-78, 1980-81, 1983-84, 2004-05 Liverpool a castigat cu mandrie cinci trofee UEFA Champions League mai mult decat orice alta echipa britanica.Primul a fost castigat sub conducerea lui Bob Paisley , care a mai castigat alte doua trofee inainte ca succesorul sau Joe Fagan sa castige , de asemenea , celebra tripla.Cel mai recent triumf a venit în anul 2005, când Rafael Benitez a reusit Miracolul din Istanbul.Dupa anul 2005 pana in prezent Liverpool a mai bifat doua finale de UEFA Champions League dar ambele pierdute: una in 2007 impotriva celor de la A.C. Milan , club care au privit neputinciosi in 2005 in fata Miracolului de la Instanbul iar ultima finala jucata a avut loc in 2018 in fata de la Real Madrid CF pierduta de Liverpool. FA Cup 1964-65, 1973-74, 1985-86, 1988-89, 1991-92, 2000-01, 2005-06 Liverpool are sapte cupe FA Cup.Primul triumf a venit sub comanda lui Bill Shankly in 1965 , cand acestia au invins echipa Leeds United cu 2-1 pe stadionul Wembley. League Cup 1980-81, 1981-82, 1982-83, 1983-84, 1994-95, 2000-01, 2002-03, 2011-12 Liverpool e detinatoarea celor mai multe cupe League Cup din Premier League nici o alta echipa neputand sa ii depaseasca.Ultimul trofeu a ajuns pe Anfield in 2012 intr-un meci disputat impotriva celor de la Cardiff. UEFA Europa League: 1972-73, 1975-76, 2000-01 Liverpool a castigat de trei ori cupa UEFA Europa League sub conducerea a trei antrenori: Bill Shankly , Bob Paisley si Gerard Houllier.Ultimul trofeu castigat intr-o finala incredibila impotriva celor de la Deportivo Alavés cu scorul de 5-4 fiind una dintre cele mai spectaculoase finale europene. UEFA Super Cup 1977, 2001, 2005 Doua victorii in UEFA Champions League si una in UEFA Europa League au fost urmate de castigarea trofeului. FA Community Shield 1964*, 1965*, 1966, 1974, 1976, 1977*, 1979, 1980, 1982, 1986*, 1988, 1989, 1990*, 2001, 2006 ( * shared) "The Reds" si-au trecut in palmares de-a lungul anilor , 15 supercupe ale Angliei.

Atacant

Divock Origi

Atacant

Liverpool FC

Istorie

Începutul

Nașterea

Primele succese

Revoluția lui Bill Shankly

Bob Paisley: Cea mai glorioasă perioadă

Joe Fagan: Concis, dar glorios

Kenny Dalglish: Mai multă glorie

Sfârșitul gloriei

Începutul aniilor 2000

La un pas de titlu

"Regele" lui Liverpool

"Capitanul" lui Liverpool

You’ll never walk alone

Palmares

Stema

Echipa

Jürgen Klop

Alisson Becker

Simon Mignolet

Caoimhin Kelleher

Virgil van Dijk

Dejan Lovren

Joe Gomez

Alberto Moreno

Andy Robertson

Joel Matip

Nathaniel Phillips

Trent Alexander-Arnold

Fabino

Georginio Wijnaldum

James Milner

Naby Keita

Jordan Henderson

Adam Lallana

Alex Oxlade-Chamberlain

Xherdan Sahqiri

Roberto Firmino

Sadio Mane

Mohamed Salah

Daniel Sturridge

Divock Origi